DESPRE ACCEPTARE

Autori: Raluca Bengulescu, Daniel Drăgulescu

În cele ce urmează, ne propunem o scurtă incursiune în ceea ce reprezintă acceptarea cum poate acesta să fie folosită pentru a produce schimbare și a îmbunătăți calitatea vieții și care sunt situațiile în care este indicată, dar și situațiile în care este contraindicată.

Despre acceptare și cum o integrăm în viața noastră

În ultima perioadă, cel puțin în terapiile ,,tinere", acceptarea a devenit un element important, care a ajuns să fie folosit în mod explicit în terapie, bucurându-se de un model coneptual și inclusive de tehnici care să faciliteze procesul acceptării. Ne bucurăm să observăm că acest concept a reușit să prevaleze și în afara cabinetelor de psihoterapie. Totuși, ce ne bucură mai puțin, este că înțelegerea, practica și strategiile care facilitează procesul acceptării nu au reușit să urmeze suficient de îndeaproape bunul renume pe care l-a câștigat acceptarea. Astfel, uneori, oamenii au dificultăți în a înțelege acceptarea și ocazional o văd că identică sau similară cu renunțarea. De asemenea, au dificultăți în a o pune în practică. Dacă doriți să aflați mai multe despre ce este mai exact acceptarea si cum o puteți integra mai ușor în viața dumneavoastră, vă încurajăm să citiți în continuare.

Ce este acceptarea?

Dorim să menținam că pe tot parcusul acestui articol vom avea o perspectivă strict seculară

asupra acceptării. De asemenea, ne dorim să evităm orice eventuală conotație religioasă sau

spirituală pe care o poate căpăta termenul, fără să negăm alte eventuale înțelesuri ale acestuia.

Vom face asta atât din respect față de religiile care pot avea o perspectivă diferită, cât și din

dorința de a rămâne în aria noastră de expertiză.

O definiție asupra acceptării, oferită de părinții ICT (integrative couple therapy) este: ,,să nu încerci să schimbi ceea ce nu poate fi schimbat, să îmbrățișezi atât aspectele positive, cât și cele

negative ale situației și să te comporți într-o manieră sănătoasă, în ciuda a ceea ce nu poate fi schimbat" (Cordova & Jacobson, 1997, p. 313). Din această definiție putem să observăm, în primul rând, că există un obiect al acceptării, sau ceea ce se intenționează a fi acceptat (și anume, acel ceva ce nu poate fi schimbat). De asemenea, tot din această definiție, putem extrage un important deziderat al acceptării și anume: un comportament sănătos, productiv și eficient, în ciuda circumstanțelor care pot fi aversive, dar nu pot fi schimbate. Deci, acceptarea este acel proces care ne permite să manifestăm o conduit eficientă în condiții nu mereu favorabile, fără a produce modificări în exteriorul nostru.

Dar, poate fi acceptarea observată? Și dacă da, cum ar arăta?

Definită în termeni comportamentali, odată ce a avut loc, acceptarea reprezintă și poate fi

observată la nivelul individului, ca o scădere a comportamentelor de evitare sau respingere și

concomitent, o creștere a contactului cu stimulul aversiv (obiectul acceptării). Vom clarifica această definiție tehnică prin următorul exemplu:

• O familie cu 2 copii, în care părinții lucrează de acasă, din cauza pandemiei. Copiii fac și ei școală, tot de acasă, dar în restul timpului sunt agitați și gălăgioși. Părinții sunt deranjați de gălăgia copiilor, deoarece nu se pot concetra pe task-urile de la job. Dacă părinții nu acceptă comportamentul copiilor, vor manifestă comportamente de evitare sau respingere față de aceștia (se vor închide într-o camera, le vor cere copiilor în mod repetat să facă liniște, etc) și vor evita contactul cu aceștia. Totuși, consecințele ar fi importante și neplăcute (copiii se pot simți respinși, sau lăsați nesupravegheați, pot da foc casei). Odată acceptat comportamentul copiilor, părinții nu vor căuta la fel de mult strategii prin care să evite sau respingă gălăgia produsă de aceștia și se vor putea apropia mai mult de ei, fără a le schimbă comportamentul. Altfel spus, comportamentele de evitare sau respingere au scăzut, iar contactul cu stimulul aversiv a crescut.

Bine, bine, sună frumos. Dar cum se poate realiza acceptarea?

Revenim la obiectul care trebuie să fie acceptat, pe care îl vom numi în continuare stimul aversiv (în exemplul anterior, gălăgia produsă de copii). Acceptarea se concentrează pe acest stimul, iarceea ce se urmărește prin acceptare este o schimbare a funcției pe care o joacă stimulul aversiv,fără a schimba stimulul aversiv în sine. În principal, se urmărește transformarea conotațiilor pecare le capătă acest stimul, din puternic aversive, în mai puțin aversive, sau poate chiar plăcute.

Ce fac copiii din exemplul anterior? Am putea spune că se agitată prea mult. Am putea spune că fac prea multă gălăgie. Am putea spune că sunt chiar egoiști și nepăsători față de nevoia de liniște a părinților. Stimulul aversiv are o funcție negativă, este deranjant, ceea ce în mod natural, va genera din partea părinților un comportament de evitare și respingere. Dar ce altceva mai fac copiii? Am putea spune că se joacă? Am putea spune că sunt entuziastmați? Am putea spune că sunt plini de energie? Am putea spune că sunt, în cuvinte puține, copii? Dacă da, valențele stimulului aversiv se schimbă. Stimulul nu mai are rolul de a deranja (sau cel puțin nu la fel de mult), ci poate fi chiar plăcut pentru părinți să își privească copiii alergând bucuroși și debordând de energie. Chiar dacă părinții trebuie, în continuare, să găsească strategii prin care să își asigure liniștea necesară pentru a își putea face treaba, atât fondul atitudinal cu care vor face asta, cât și strategiile pe care le vor folosi, vor fi altele. Ca și consecință a acceptării, comportamentul idividului se schimbă, deoarece funcția stimulului aversiv s-a schimbat, cu toate că realitatea contextuală a rămas aceeași.

Dar ce se intampla cu emotiile pe care le simt parintii din acest exemplu? "Secretul" acceptarii rezida mai degrabă în raspunsul la această întrebare. Parintii vor continua sa resimtă iritare. Este pur si simplu natural. Dar si acest stimul aversiv, iritarea, poate fi privit diferit. Dintr-o forta care are tendinta de a il controla pe individ, iritarea poate deveni doar un element al experientei individului. Pur si simplu una dintre emotiile pe care individul le simte in prezent. Individul nu este nevoit sa scape de această emoție, dar nici sa actioneze în direcția indicată de ea. Individual poate pur și simplu să recunoască apariția acestei emoții, să intre în contact cu ea și să îi accepte prezenta. Este doar o emoție. În Terapia Acceptării si Angajamentului (ACT), aceasta

strategie este recunoscuta sub denumirea de acceptare experientială.

Dar este întotdeauna bine-venită acceptarea?

Răspunsul este fără dubiu, NU. Dacă ni s-a fisurat o conductă la bucătărie și avem inundație, este prea puțin recomandat. Acceptarea a pătruns în terapiile cognitiv-comportamentale ca răspuns la ineficiența tehinicilor comportamentale de a produce schimbare, în circumstanțe care sunt efectiv imposibil sau foarte dificil de schimbat. Spre exemplu, situația în care doi soți care se

iubesc puternic, au viziuni foarte diferite despre cum să fie folosiți banii. Intenția din spate este

una cât se poate de pragmatică. Dacă nu pot schimba o situație deranjantă, voi schimba modul în

care mă raportez la această situație, pentru că dacă nu o fac, voi ajunge să consum multe resurse

lamentându-mă, ceea ce se dovedește, în speță, foarte contraproductiv.

Acceptarea trebuie folosită în acele situații care nu pot fi schimbate, sau costul schimbării

depășește beneficiile acesteia. În exemplul anterior cu cei doi soți, situația s-ar putea soluționa

printr-un divorț, sau unul dintre soți să dobândească o atitudine despotică prin care să își impună

cu forța viziunea asupra celuilalt soț, dar cu toții putem fi de acord că acesta ar fi o situație în

care costurile depășesc beneficiile.

Astfel, în situații în care costul schimbării este mai mic decât beneficiile, acceptarea este

contraindicată, sau este indicată în fază incipientă, urmând mai apoi să fie însoțită de tehnici și

strategii de rezolvare de probleme, care să producă efecte directe în realitatea exterioară.

Foarte important de menționat că limita dintre aceste două tipuri de situații nu este niciodată foarte clară. Anumite aspecte ale unei situații merită schimbate, în timp ce altele nu.

Recomandarea noastră este să aveți o abordare granulară asupra situației și să o segmentați ,,pe bucățele", pentru a putea analiza mai ușor și într-un final a face distincția dintre situațiile în care acceptarea este o strategie potrivită și cele în care nu este.

Sperăm ca ați gasit acest articol folositor.

Bibliografie:

Cordova, J. V. (2001). Acceptance in behavior therapy: Understanding the process of change. The Behavior Analyst, 24(2), 213-226.